sâmbătă: De fiecare dată când trebuie să merg acasă, mă despart greu de Cluj. Mă obişnuiesc cu activităţile mele de acolo, cu viaţa mea pe cont propriu, şi, câteodată, până şi lucrul ăsta necesită timp şi forţă. Când trebuie să las totul deoparte şi să vin acasă, e un sentiment plăcut, de parcă mi s-ar lua o piatră de pe suflet, dar, de asemenea, pare greu să mă întorc la rutina de aici.
Aici, însă, nimic nu e rău. Aici mă liniştesc, mă relaxez. Aici mă încarc cu dragoste, veselie, căldură. Pentru că oricât de dulce pare uneori viaţa departe de casă, printre străini, în realitate e grea. Uneori nu ştiu la ce să mă aştept; sunt pusă în faţa unor situaţii pe care nu ştiu cum să le rezolv. Uneori nu cred că sunt pregătită să trec prin toate astea. Uneori mi-ar plăcea să pot opri un pic timpul, să gasesc soluţia cea mai potrivită şi să continui atunci când ştiu ce e de făcut. Dar viaţa nu e atât de simplă…
Odată ajunsă acasă, mă obişnuiesc cu comoditatea şi pacea acestui loc şi-mi vine greu să mai plec. Cum altfel, când aici am oamenii care mă iubesc cu adevărat, care mă protejează, care nu mi-ar face rău? Cum altfel când aici am propriul meu sanctuar, buncărul meu cu vise? Locul în care nimeni nu-mi poate face rău şi în care nimic nu poate merge prost.
Acum aproape 2 ani credeam că e de neînlocuit; credeam că nu voi putea să îmi reconstruiesc spaţiul meu intim, privat şi sigur, pe care îl aveam la Constanţa. Dar e refăcut. Atâta vreme cât am toate lucrurile mele la locul lor, visele bine marcate şi secretele bine păstrate, am tot ce-mi trebuie. Nu contează cât de largi sunt cei patru pereţi cu care mă înconjor; contează sufletul din ei şi lucrurile care mă fac să mă simt în largul meu, în lumea mea.
E aşa bine să ai un loc doar al tău, un spaţiu pe care să-l împarţi doar cu cele mai măreţe planuri, cu cele mai şoptite dorinţe şi cu cele mai îndrăzneţe vise. Doar cu oameni speciali, cărora eşti sigur că poţi să le încredinţezi o parte din tine, din gândurile şi speranţele tale.
miercuri, 03:40: E ultima seară acasă. Stau de aproape 4 ore cu ochii în tavan. Mă foiesc de pe o parte pe alta, încercând să adorm. E inutil; am prea multe pe cap. Am prea multe de pus la punct, prea multe care mă frământă.
Încerc să nu mă mai gândesc la nimic şi să adorm. Încerc să nu mă mai gândesc la nimic pentru că majoritatea amintirilor sunt frumoase şi lucrul ăsta mă face să regret că au trecut, că s-au dus. În tot războiul ăsta, eu am pierdut lupta cu timpul, cu uitarea, cu distanţa. Mă torturez cu propriile-mi amintiri. Nu-mi face bine să îmi aduc acum aminte. În toiul nopţii, amintirile aduc cu sine regrete.
miercuri, 08:50: Soarele se ridică frumos şi îşi face loc printre nori. Încearcă să-mi pună un zâmbet pe buze, dar e cam greu. E prea dimineaţă, după o noapte atât de încărcată şi doar 2 ore de somn. Astăzi Clujul nu mă încântă să-i trec pragul aşa cum o făcea înainte. Nu vreau confruntări pentru că nu ştiu să le rezolv. Nu vreau dezamăgiri din partea oamenilor la care ţin. Nu vreau răceli şi depărtări din nou. Nu vreau să mai fiu responsabilă de vreo pierdere, de vreun eşec. Vreau să stea timpul în loc, să rămân acasă. N-am nici cea mai vagă idee cum să mă comport şi nu vreau să mă amestec până nu am cuvintele la îndemână.
Soarele orbitor îmi bucură sufletul. Vreau soare care să usuce trotuarele, să se ducă odată zăpada şi mocirla asta care se răsfrânge şi în ceea ce simt. Ochii-mi nu sunt atât de încântaţi de soare. Mă ustură pleoapele grele de nesomn şi lăcrimez. Dar soarele face bine. Soarele mă linişteşte; îmi topeşte uşor supărările şi mă moleşeşte într-atât încât să nu mai pot reacţiona dur.
miercuri, 15:10: Am ajuns la destinaţie. Mă lupt cu o valiză mult prea grea, într-o gară destul de aglomerată. Abia aştept să ajung la cămin, să scap de bagaj. Abia aştept să mă instalez şi să îmi odihnesc ochii. Sper să pot dormi, să-mi liniştesc gândurile şi temerile.
Mă aşteaptă zile încărcate şi trebuie să fiu pregătită să le înfrunt. Obosită, melancolică sau supărată o să clachez mult prea repede şi nu vreau. Am planuri mari semestrul ăsta, primavara asta, şi trebuie să gândesc limpede. Pentru asta, trebuie să mă odihnesc. Măcar puţin.
Somn liniştit…
